- turmă
- TÚRMĂ, turme, s.f. 1. Grup (mai mare) de oi sau, p. ext., de alte animale domestice sau sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (depr.) Mulţime, grup (mare) de oameni (în dezordine). 3. (În limbajul bisericesc) Mulţimea credincioşilor. – lat. turma.Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98TÚRMĂ s. v. cireadă.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimetúrmă s. f., g.-d. art. túrmei; pl. túrmeTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficTÚRM//Ă turmăe f. 1) Mulţime de indivizi din aceeaşi specie, care umblă împreună; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înrăiţi, agresivi). 3) bis. Totalitate a credincioşilor. /<lat. turmaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXtúrmă (-me), s.f. – Ciurdă,, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. lat. turma (Puşcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s.m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund şi îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar "căruţaş" (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak "bivol tînăr" (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă).Trimis de blaurb, 11.04.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.