bucă

BÚCĂ, buci, s.f. (pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – lat. bucca "gură".

Trimis de valeriu, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



BÚCĂ s. v. fesă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



búcă s. f., g.-d. art. búcii; pl. buci

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



BÚ//CĂ bucăci f. 1) fam. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase ale feţei omului (sau ale botului animalelor) de la tâmplă în jos; obraz. 2) Fiecare dintre cele două părţi cărnoase şi rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului şi a unor animale; fesă. /<lat. bucca

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: NODEX



búcă (búci), s.f. – 1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, şold. – Mr., megl. bucă. lat. bŭcca "gură" (Puşcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë "pîine" (Meyer 51), ngr. βούϰϰa "îmbucătură", it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de "gură"; sensul de "obraz", care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h şi în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puţin obişnuit în est (ALR 23), pierde teren faţă de obraz, în esenţă datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de "fese" este comun şi general în rom. cf. bucată, îmbuca. cf. evoluţia semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s.n. (opritoare de ham). Derivarea şi relaţiile reciproce între bucălat şi bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, şi imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 şi DAR admit că bucălai "cu capul negru" a rezultat din compunerea lui bucă "obraz" la animale şi, pe de altă parte, în ciuda evidentei identităţi a lui bucălat "gras" cu bucălai "cu capul negru". Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (‹ bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fată › fătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER