dăbălăza

DĂBĂLĂZÁ, dăbălăzez, vb. I. (reg.) 1. tranz. (Despre animale) A-şi lăsa să atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleoşti. 2. refl. (Despre oameni) A slăbi, a se moleşi. – Probabil din dăbălăzat.

Trimis de ionel_bufu, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



DĂBĂLĂZÁ vb. v. blegi, bosumfla, îmbufna, pleoşti.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



dăbălăzá vb., ind. prez. 1 sg. dăbălăzéz, 3 sg. şi pl. dăbălăzeáză

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



dăbălăzá (-zéz, -át), vb. – 1. (refl., Trans) A se bosumfla. – 2. A slăbi, a da drumul. – 3. A extenua, a obosi, a epuiza. – var. dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula. Origine expresivă. Primul sens indică prezenţa sl. lobŭza "buză"; dar tratamentul var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din sl. debĕlati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interpretează pe dăbălăzat ca deszălăba. REW 2941 (după Puşcariu) îl explică pe dăula prin lat. debilis; şi Cihac, II, 93, interpretează var. trans. decula prin pol. kulawić "a şchiopăta". Der. dăbălat, adj. (despre buze sau urechi; căzut; supărat; îmbufnat); dabilă (var. dabulă, dabălă), s.f. (gloabă, mîrţoagă; dare, bir; femeie rotofeie, durdulie), pentru a cărui evoluţie semantică cf. gloabă; dăbilar, s.m. (perceptor, strîngător de dări). După Candrea şi Scriban, dabilă s-ar explica prin mag. debella "femeie înaltă". Graur, BL, II, 145, pleacă de la ţig. dabul- "futuere", şi în BL, IV, 77, de la tc. dabul "femeie grasă"; ipoteză puţin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în Mold. şi Trans., unde împrumuturile din tc. sînt rare, şi fiindcă nu ţine seama de celelalte sensuri ale cuvîntului rom.

Trimis de blaurb, 10.07.2007. Sursa: DER