fof

fof- – Rădăcină expresivă care pare a reda ideea de "a mormăi, a bălmăji". Această idee trebuie să fie proprie consonanţei f-f, pentru că apare şi în formele cu infix farf- şi fîlf- (s.v.), ca şi în var. fonf. Der. forîrnă, s.f. (femeie fonfăită); fofîrlică, s.f. (în expresia a umbla cu fofîrlica); fofează, s.f. (aripă la moara de vînt; parte de uşă; vîrtelniţă; stativ la războiul de ţesut; arg., gură, cioc; fluier; inel de sfeştnic); toate sensurile se bazează pe ideea de "zgomot continuu" pe care îl produce piesa astfel numită (ultimul sens pleacă de la cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care porneşte de la mag. fokasz "scară", şi de Drăganu, Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile); fofelniţă, s.f. (vîrtelniţă; femeie vorbăreaţă; cuţit de meliţă), cf. Iordan, BF, II, 177; foflînca, vb. (Trans., a mişca, a clătina), pe care DAR îl pune în legătură, în mod curios cu fr. flanc; foflea, s.m. (leneş), numit astfel datorită încetinelii mişcărilor lui; fofolog (var. fofoloc), s.m. şi n. (persoană greoaie; pui de raţă; la cai, bulet), pus greşit în legătură de Loewe 80 cu sl. fŭfati; înfofoli, vb. (a îmbrăca cu haine prea groase); înfoforoja, vb. (a bombăni); înfolfoşa, vb. (a înfofoli). Foflenchi, interj. (poc!; exprimă zgomotul unui obiect care cade), aparţine aceleiaşi serii de creaţii expresive; pare însă a fi o creaţie artificială a lui Creangă, şi nu apare în alte texte (cf. Iordan, BF, II, 178). Folomoc (var. folmotoc, fălmătuc, folfotoc), s.n. (ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucişări cu ghemotoc. Der. cu infix nazal fonf, adj. (gîngav), cf. sl. fŭfati "a se bîlbîi"; fonfăi vb. (a gîngăvi); fonfăni, vb. (a gîngăvi), cf. boncăni; fonfé, adv. (în expresia a la fonfé, de clasa întîi), prin imitaţie ironică a pronunţării nazale din fr. (cf. Iordan, BF, IV, 193).

Trimis de blaurb, 22.09.2007. Sursa: DER