- hara
- HÁRA: hara-para adv. În neorânduială. ♢ A face hara-para a) a produce dezordine; b) a face un lucru de mântuială. /Onomat.Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXhára interj. – Exprimă mîrîitul cîinelui, ca şi ideea de a sfîşia. Creaţie expresivă. Este simplă var. de la hîr, cf. aici; der. săi se confundă adesea cu cei de la hîr sau hor. – Der. harapara, s.f. (trîntire, scuturare; hărmălaie); hara-para (var. harta-parta, harcea-parcea), adv. (în bucăţi, pe părţi), ultima formă încrucişată cu tc. parca-parca "în mii de cioburi" (Popescu-Ciocănel 32); haraiman, s.n. (hărmălaie, larmă), cu suf. expresiv -man, cf. chiloman; harchină, s.f. (bucată); harcăt (var. harhăt), s.n. (scîrţîit, scrîşnet, zgomot; larmă); hărcati (var. hărhăţi, hărhăti), vb. (a sta de vorbă, a pălăvrăgi; a se certa, a ţipa; a face zgomot); hărcăteală (var. horcoteală), s.f. (agitaţie), cf. forfoteală; harhotă, s.m. (vorbăreţ), cf. forfotă; harhar, s.m. (evreu), cf. rut. harhara "femeie stricată" care pare a proveni din rom.; harhălău, s.m. (june prim, cavaler), cf. sdrăngălău; harhagea, s.f. (cochetare, flirt); hărhălaie (var. harmalaie, hărmalaie, harhalie), s.f. (hărmălaie, scandal), cu disimilare la var. (după DAR, prin influenţa lui larmă; pentru Pascu, I, 194, din sl. kraloma "rebeliune"); hartan, s.n. (bucată ruptă, mai ales de carne; parte, cîrpă, zdreanţă; picior de pasăre), din harta (-parta), cu var. hartal, partal, partam (după Candrea, partal provine din mag. partalav); hărtăni (var. hărtăpăni, hărtăpăli), vb. (a sfîşia, a sfîrteca), var. cu influenţa lui harta-parta.Trimis de blaurb, 24.10.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
