imperativ

imperativ
IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s.n. 1. adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ Mod imperativ (şi substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziţie imperativă = propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. s.n. Necesitate categorică şi necondiţionată; obligaţie. ♢ Imperativ categoric = principiu (enunţat de Kant) după care obligaţia morală are un caracter absolut, necondiţionat, spre deosebire de cerinţele condiţionate ale vieţii cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.
Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98

IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (gram.) (înv.) poruncitor. (Modul imperativ.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerinţă.
Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime

imperatív s. n., pl. imperatíve
Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic

IMPERATÍV1 imperativă (imperativi, imperative) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ♢ Modul imperativ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus
Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX

IMPERATÍV2 imperative n. Necesitate categorică şi necondiţionată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus
Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ (gram.) Mod imperativ (şi s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziţie imperativă (şi s.f.) = propoziţie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică şi care se impune necondiţionat; obligaţie. ♢ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al "raţiunii practice" care fixa în conştiinţa umană norme morale universal valabile şi veşnice. [pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].
Trimis de LauraGellner, 24.07.2006. Sursa: DN

IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. o mod imperativ (şi s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziţie imperativă (şi s. f.) = propoziţie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiţionat; obligaţie. 2. imperativ categoric = (la Kant) principiu aprioric al "raţiunii practice" care fixa, în conştiinţa umană, norme morale universal valabile şi veşnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)
Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN

Dicționar Român. 2013.

Игры ⚽ Поможем написать реферат

Look at other dictionaries:

  • Imperativ — Imperativ …   Deutsch Wörterbuch

  • Imperativ — steht in den Sprachwissenschaften für: Imperativ (Modus), in der Grammatik die Befehls oder Aufforderungsform wird darüber hinaus in folgenden Zusammenhängen gebraucht: imperatives Mandat, in der Politik ein Vertretungsauftrag, der den… …   Deutsch Wikipedia

  • Imperativ — Sm Modus des Befehlens erw. fach. (15. Jh.) Entlehnung. Im Frühneuhochdeutschen entlehnt aus l. (modus) imperātīvus, zu l. imperāre befehlen , zu l. parāre rüsten, sich zu etwas bereiten und l. in .    Ebenso nndl. imperatief, ne. imperative,… …   Etymologisches Wörterbuch der deutschen sprache

  • imperativ — ȉmperatīv m DEFINICIJA 1. gram. zapovjedni način glagola kojim se izriče zapovijed, poticanje, zabrana i sl. [uzmi: infinitiv uzeti] 2. razg. ono što se ne može otkloniti, ni izbjeći, neotklonjiv, neizbježan zahtjev, prijeka potreba, obveza… …   Hrvatski jezični portal

  • Imperatīv — (lat.), der befehlende Modus des Zeitworts, s. Verbum …   Meyers Großes Konversations-Lexikon

  • Imperativ — Imperatīv (Imperatīvus, lat.), die Befehlsform des Zeitwortes, befehlend, gebieterisch …   Kleines Konversations-Lexikon

  • Imperativ — Imperativ, vom lat. imperare, die befehlende Redeweise, in der Grammatik diejenige Form des Zeitwortes, wodurch wir unsern Willen befehlend oder auch nur bittend, ermahnend, rathend aussprechen, z.B. trinke; Kants kategorischer I. (Du sollst!)… …   Herders Conversations-Lexikon

  • Imperativ — er et fremmedord for moralsk pligtbud eller bydemåde. Imperativisk …   Danske encyklopædi

  • Imperativ — »Befehlsform«: Der grammatische Ausdruck ist aus gleichbed. lat. (modus) imperativus entlehnt. Das zugrunde liegende Zeitwort lat. imperare »anordnen, befehlen« gehört wohl zu lat. parare »rüsten, bereiten, schaffen« (vgl. ↑ parat). – Zu lat.… …   Das Herkunftswörterbuch

  • ímperativ — a m (ȋ) 1. knjiž., navadno s prilastkom zahteva, nujnost: izhajati iz družbenega imperativa; film ne ustreza sedanjim ideološkim imperativom; razorožitev postaja imperativ sedanjega časa / spoznati pisateljev notranji imperativ / z oslabljenim… …   Slovar slovenskega knjižnega jezika

Share the article and excerpts

Direct link
… Do a right-click on the link above
and select “Copy Link”