nas

NAS, nasuri, s.n. 1. Parte proeminentă a feţei, situată între obraji, frunte şi gură, servind ca organ al respiraţiei şi al mirosului. ♢ loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în faţă, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca "a vorbi", "a cânta" etc.) pe nas = cu timbru nazal. ♢ expr. A avea nas sau a-şi ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (fam.) A-şi lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneţ, a se obrăznici. A (nu-) şi cunoaşte (sau vedea, şti) lungul nasului = a (nu-) şi da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) şi da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze faţă de alţii; a (nu) se comporta cuviincios. (fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-şi pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne ruşinat, umilit. (fam.) Nu-ţi cade (sau pică) nasul dacă... = nu ţi se întâmplă nimic, nu-ţi pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ţine) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulţumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a ruşina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproşa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muştarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se ruşina, a se simţi vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce ruşinat. (fam.) Să-ţi fie în nas! = să-ţi fie ruşine! (fam.) A-şi băga (sau a-şi vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l priveşte). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înşela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minţi. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în faţă, bătându-şi joc de el. (fam.) A-i ieşi (sau a-i da) pe nas = a o păţi, a i se înfunda. (fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) uşa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând uşa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (fam.) A-şi arăta sau a(-şi) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfăţişa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neaşteptate (şi fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) faţă în faţă (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ fig. Miros dezvoltat, fin; simţ de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situaţii. ♦ (Rar) Faţă, obraz, cap. 2. Proeminenţă a unei piese, care serveşte la fixarea piesei într-o anumită poziţie sau la ghidarea, ridicarea sau distanţarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – lat. nasus.

Trimis de cornel, 04.06.2004. Sursa: DEX '98



NAS s. 1. (anat.) (înv. şi reg.) nară. 2. (tehn.) pinten. (nas la o piesă.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



NASUL-CURCÁNULUI s. v. busuioc-roşu, moţul-curcanului.

Trimis de siveco, 22.11.2008. Sursa: Sinonime



nas s. n., pl. násuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



NAS nasuri n. 1) Organ al mirosului şi al respiraţiei situat deasupra gurii. nas acvilin. nas cârn. ♢ A vorbi pe nas a vorbi fonfăit. Cu nasul în jos a) cuprins de ruşine; b) mofluz. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pământ) a fi cuprins de un sentiment de vinovăţie. A (nu) avea nas a (nu) îndrăzni. A strâmba din nas a) a manifesta nemulţumire; b) a face mofturi. A-şi băga (sau a-şi vârî) nasul în ceva (sau unde nu-i fierbe oala) a se ame-steca nepoftit în treburile altuia. A (nu)-şi cunoaşte (sau a (nu)-şi şti) lungul nasului a) a (nu)-şi şti locul; b) a (nu) şti măsura. A da nas în nas cu cineva a se întâlni faţă în faţă (pe neaşteptate) cu cineva. A duce (sau a purta) pe cineva de nas a) a amăgi pe cineva; b) a manipula după plac pe cineva. A-i ieşi cuiva (ceva) pe nas a avea de suferit de pe urma unui folos anterior. A (nu) fi de nasul cuiva a (nu) fi potrivit, pe măsura cuiva. A fi cu nasul de ceară a fi foarte sensibil. nas în nas faţă în faţă. Sub nas aproape de tot. De sub nas din faţa ochilor. 2) Simţ al realităţii înconjurătoare. ♢ nas subţire simţ ascuţit; spirit subtil. A avea nas fin a fi perspicace; a avea fler. 3) Proeminenţă pe partea dinainte a unui mecanism sau a unei maşini. nasul avionului. nasul corabiei. /<lat. nasus

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



nas (násuri), s.n. – 1. Organ al mirosului. – 2. Neruşinare, neobrăzare. – Megl. nas, istr. nǫs. lat. nāsus (Puşcariu 1154; Candrea-Dens., 1205; REW 5842), cf. it. naso, friul., prov., cat. nas, fr. nez. – Der. năsos, adj. (cu nas mare); năsut, adj. (năsos), cuvînt suspect, pe care Puşcariu 1157, Candrea-Dens., 1206 şi REW 5843 îl derivă din lat. nāsūtus, cf. it. nasuto.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER