armonie

ARMONÍE¹, armonii, s.f. Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (muz.) concordanţă fonică între sunete. ♢ Armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziţie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

Trimis de ana_zecheru, 17.03.2004. Sursa: DEX '98



ARMÓNIE², armonii, s.f. (reg.) Armonică. – cf. a r m o n i c ă, a r m o n i e¹.

Trimis de ana_zecheru, 17.03.2004. Sursa: DEX '98



Armonie ≠ cacofonie, dezacord, dezarmonie, discordanţă, discordie

Trimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: Antonime



ARMONÍE s. 1. acord, împăciuire, înţelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (armonie ce domnea între ei.) 2. concordanţă, echilibru, potrivire, proporţie, proporţionalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă armonie a elementelor unui ansamblu.) 3. v. acord. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (armonie interioară a versului.) 5. (fon.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



ARMONÍE s. v. articulaţie, încheietură.

Trimis de siveco, 05.03.2008. Sursa: Sinonime



armoníe (abstract) s. f., art. armonía, g.-d. art. armoníei; pl. armoníi, art. armoníile

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



armónie (muzicuţă) s.f. (sil. -ni-e), art. armónia (sil. -ni-a), g.-d. art. armóniei; pl. armónii, art. armóniile (sil. -ni-i-)

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ARMONÍ/E armoniei f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înţelegere bună între două persoane sau colectivităţi. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziţie. 4): armonie vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

Trimis de siveco, 17.03.2009. Sursa: NODEX



ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens. ♢ armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; armonie vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

Trimis de aurelian, 18.04.2008. Sursa: DN



ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziţie. ♢ Armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanţă, acord – v. proporţionalitate. ♢ (lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din acelaşi cuvânt. ♦ Bună înţelegere. [gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DN



armoníe (-íi), s.f. – Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. gr. ἀρμονία (sec. XVII), şi modern din fr. harmonie. – Der. armonic, adj.; armonică, s.f. (acordeon; arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s.m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s.f. (dezacord, neînţelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).

Trimis de blaurb, 10.06.2006. Sursa: DER



ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♢ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens. o armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; armonie vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

Trimis de raduborza, 17.03.2008. Sursa: MDN