- pustiu
- PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s.n., (II) pustii, adj. I. s.n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetaţie şi de populaţie; spec. întindere vastă şi plană de teren lipsită de vegetaţie şi nepopulată, acoperită cu nisip; deşert. ♢ loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ♢ expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. adj. 1. (Despre locuri, ţinuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetaţie şi fără populaţie. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. şi pop., în imprecaţii) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (şi nimic). Cameră pustie. 3. fig. Singur, părăsit, copleşit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [var.: (pop.) pustíe s.f.] – Din bg. pustinja.Trimis de oprocopiuc, 27.04.2004. Sursa: DEX '98Pustiu ≠ aglomerat, arhiplin, populatTrimis de siveco, 25.05.2008. Sursa: AntonimePUSTÍU adj. v. deşert, gol, nepăzit, nesupravegheat, vid.Trimis de siveco, 16.11.2007. Sursa: SinonimePUSTÍU adj., s. 1. adj. deşert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. şi reg.) săcret, (înv.) puştiicios, pustiit. (Un loc, un ţinut pustiu.) 2. s. v. deşert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas pustiu pe lume.)Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimePUSTÍU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.Trimis de siveco, 08.01.2008. Sursa: Sinonimepustíu adj. m., f. pustíe; pl. m. şi f. pustíiTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficpustíu s. n., art. pustíul; pl. pustíuriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficPUSTÍ//U1 pustiue (pustiui) 1) (despre locuri) Care nu are nimic. Pădure pustiue. Stradă pustiue. 2) (despre localităţi, încăperi, spaţii) Care este lipsit de viaţă; în care (sau pe care) nu se află nimeni. Şcoală pustiue. Peron pustiu. 3) (despre regiuni, ţinuturi) Care este fără vegetaţie şi fără populaţie; deşert; gol. /<bulg. pustinjaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXPUSTÍU2 pustiuri n. 1) Regiune întinsă nisipoasă, aproape lipsită de vegetaţie din cauza aridităţii solului; deşert. ♢ În pustiu a) în gol; b) în zadar. Ducă-se pe pustiu a) numire eufemistică a diavolului; b) epilepsie. 2) fig. Stare sufletească apatică a omului solitar; singurătate chinuitoare. /<bulg. pustinjaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXpustíu (pustíe), adj. – 1. Deşert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (s.n.) Deşert, loc necultivat. – Megl. pust. sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecaţie, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s.f. (deşert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s.f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeaşi provenienţă; pustietate, s.f. (deşert, regiune necultivată şi nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deşert; vb., refl., a deveni deşert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s.f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s.m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ "postitor"; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s.f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
